Random World

Şi împlinită fu voia Întâiului Fiu al Ţării!

Tovarăşe, Nicolae Ceauşescu! Tovarăşă Elena Ceauşescu! Noi, clujenii, cu glas solidar şi cu inimi proletare vă raportăm că am adus la îndeplinire măreţele dumneavoastră instrucţiuni! La fix 30 de ani de la inaugurarea C.U.G., gura Universităţii a fost straşnic şi definitiv nituită, iar Forja urlă mai tare ca oricând. Trăiască tov. Marga şi tov. Bocşan! Trăiască tov. Tişe şi tov. Boc! Moarte intelectualiloooooor! Huoooooo! Muieee!

Ţăranul nu mai e pe câmp. Ţăranul e la primărie, în consiliul judeţean, prin holurile universităţii. Venetici din toate cotloanele uitate de lume, uniţi-vă la Cluj!

Clujul, trebuie să recunoaştem, a murit. Din cetatea universitară care a fost odată, el a devenit o mahala comună a întregii ţări. Ca babele necrofage din Zorba, hoardele barbare s-au năpustit şi au transformat inima Transilvaniei după chipul şi asemănarea lor, într-o mare hazna, infectă şi puturoasă. Iţarii, chiar Armani, tot iţari rămân, la fel cum accentul de Bucureşti nu piere, oricât de neamţ ar fi Habermas.

Nu mai există nici un clujean la conducerea Clujului. 76% Boc von Răchiţele, adică 86.000 de capete, adică 28% din populaţia mirobolantului municipiu. 45% Tişe von Huiedin, adică 51000 de capete, adică 16% din populaţia mirobolantului municipiu. Payzanu’ votă, payzanii câştigară. Ce contează că faleza Someşului se prăbuşeşte, că bulevardul Eroilor a devenit bulevardul Ororilor sau că un doctorat UBB echivalează ca pregătire cu bacalaureatul de la liceul de mecanică agricolă.

Mi-e scârbă de oraşul meu. Mi-e scârbă de ce a ajuns şi milă de pietrele vechi pline de flegmă şi coji de seminţe. Chiar nu e capabil oraşul ăsta, cu mia lui de ani de existenţă, să producă un primar, un rector sau un preşedinte de consiliu judeţean?

Pisica, evident, şi nu Cuba, carele sper ca traieşte bine la noua ei casă în ciuda bârfelor răuvoitoare, ci dihania lui Schrödinger, carele nice vie, nice moartă, ci şi vie şi moartă se află. La fel şi blogul meu, pe care, când vom deschide cutia noii sale înfăţişări, sper că îl vom găsi viu.

Se pare că toată lumea posesoare de blog ajunge la un moment dat să “metabloguiască” şi să facă un bilanţ, să-şi pună întrebări despre (in)utilitate şi să construiască o artă poetică (sau blogistică) prin care să justifice faptul că ocupă spaţiul unui server. Acum a venit momentul acesta şi pentru Random World.

Aşadar, cu faţă nouă şi idei noi, mergem mai departe zglobii, într-un ritm mai alert, spre căutarea normalităţii în lumea asta mare, rea şi haotică.

Da, tot despre domnul acela… şi promit că e ultima dată.

Culturnicul meu de suflet mi-a dedicat un nou post pe mirificul său blog (10 februarie, dar, spre rusinea mea, doar azi am dat peste el) în care, prin o retorică studiată, mă acuză de calibru intelectual precar şi calomnii.

Pro pudor!

Îl asigur pe Claudiu că nu am nici o intenţie de a-l muşca de dosul său tăbăcit, oricât pare a-şi dori lucrul acesta. În ceea ce mă priveşte, Claudiu Groza nu există. Dacă nu m-ar fi abordat incitat pe treptele teatrului naţional spunându-mi că se aştepta la o reacţie din partea mea la postul de pe blogul său (blog despre a cărui existenţă nu aveam habar) în care mă atacă, ar fi rămas doar un personaj obscur, cronicar pusilanim la o publicaţie locală.

Acest lanţ de teribilisme semidocte trebuie să înceteze. Din partea mea, el se încheie aici.

Lumea, după cum bine ştim, e mare. În afară de curcubee, inimioare, pisicuţe şi iepuraşi, lumea aceasta mare e plină şi de lucruri respingătoare, oribile, odioase, cum ar fi scolopendra, noroiul, enterocolita şi, mai nou, Guillermo Vargas Habacuc.

Ea e X-ARA. Cel mai frumos, deştept, ascultător şi cuminte Schnauzeroi din lume

Oripilat, din înălţimea ebrietăţii şi incertitudinilor personale, Claudiu Groza o ia din nou razna, grohăind imberb la adresa unei bune prietene. De ce se isterizează kafkutza? Amica mea a îndrăznit, pare-se, să îl abordeze telefonic, “volubilă, voluntară şi un pic ofensivă” cu privire la un text pe care l-a scris pentru sugativa bugetară Tribuna. Problemele lui Groza, punctual:

1. Amica mea a îndrăznit să întrebe dacă va fi sau nu plătită;

2. Amica mea a îndrăznit să tacă “grăitor”;

3. Tânăra degeneraţie intră prea uşor pe “piaţă”;

4. Tânăra degeneraţie nu mai visează la glorie.

Câte frustrări în discursul homunculoidului cultural…

Primele două puncte din listă nu merită discutate. Ce se aşteaptă ilustrul culturnic? Maxim Danciu & co au reuşit să transforme un nume de referinţă al presei culturale ardelene într-o fiţuică anonimă, ai cărei clienţi fideli sunt haltele CFR (pentru conformitate, click aici). Se aştepta Claudiu ca cineva să-şi dorească din tot sufletul ca textul său să ajungă hârtie igienică într-o latrină feroviară? Într-adevăr, pentru o atare glorie, a cere bani e o abominaţie.

Să ne uităm puţin, însă, la ultimele două. E o situaţie simptomatică pentru o categorie anume de critici/cronicari a căror existenţă publică mai depinde doar de toleranţa mare a românului la incompetenţă şi laşitate. E vorba de culturnicul fără coaie, tributar linsului de funduri ilustre cu limba de lemn, prea laş să se opună curentului de opinie, oricare ar fi acesta, şi, cel mai important, dependent de finanţare de la buget, fără de care ar muri efectiv de foame.

Groza deplânge accesul prea uşor al tinerilor la tiparniţă. Pe vremea lui, << un student avea şanse aproape infime de a intra “pe piaţă”, necum să emită pretenţii financiare>>. Ce trist… Din fericire, nu mai e vremea lui. Încet, încet, tindem şi noi să ne îndreptăm spre o “piaţă” pe care fosilele incompetente şi anacronice nu mai pot împiedica tinerii talentaţi să se afirme.

E o luptă pentru supravieţuire. Acesta este motivul pentru care nervii lui Claudiu sunt “din ce în ce mai franjuri”. Simte că moare. Dacă publicul va pretinde competenţă în schimbul banului pe care îl dă de la buget, robinetul de la butoiul cu samagon se va cam închide…

Gloria! De ce nu mai tânjesc tinerii la glorie? Sentimentul înălţător de a-ţi vedea numele într-o revistă pentru prima dată… E simplu. Pentru că revista cu pricina nu mai înseamnă absolut nimic. Colega mea, probabil, nu ar fi pus problema daca ar fi fost vorba de Observatorul Cultural sau Dilema. E Tribuna, însă, o publicaţie hoit scrisă de oamenii hoit pe banii unor contribuabili cu mentalitate de hoit. E drept, pentru o revistă care se respectă, o întrebare de acest gen ar fi fost superfluă. O revistă care se respectă îşi plăteşte colaboratorii. Tribunei, printr-un text viu în marea de cadavre, i se face un serviciu. Un serviciu pentru care chupacabrele culturale ar trebui să se târască pe coate şi să facă plecăciuni, nu să sară să muşte.

Prin câmpiile sinaptice ale bunului şi dragului Claudiu Groza bătu crivăţul. Rău. Într-un recent post de pe al său blog, culturnicul nostru de suflet îmi sare la beregată acuzându-mă de, nici mai mult, nici mai puţin, “glisaj de receptare”, “viciu de receptare” şi, finis coronat opus, “puţoism”. Care îmi e abominabila crimă? Nimic mai mult decât cumplita şi impardonabila mea orbie în faţa colosului artistic nulilateral dezvoltat, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, precum şi un text în Steaua, în care această orbie devine manifestă.

Ceea ce îmi reproşează Claudiu, dacă nu ar fi de-a dreptul penibil, ar fi ilar. “pe de alta parte, fracturile logice pe care le acuza comentatorul din steaua ma indeamna sa fiu cinic. esti cam… pedestru, domnule pedestru, daca ceri unui produs de fictiune sa aiba rigoarea unui reportaj, cu solida structura detaliat-logica.” Nu e cinism, dragă Claudiu. Cu regret trebuie să o spun, e pur tembelism. Nu am pretins niciodată ca un produs ficţional să fie coerent în toate lumile posibile, compus din propoziţii necesare, articulate frumos în jurul lumii actuale. Voi pretinde, însă, ca respectivul produs ficţional să fie coerent propriei lumi şi consecvent propriei sale economii narative. Un film bun, oricât de delirant/oniric ar fi, are un discurs logic structurat, fără suspendări nejustificate şi fără elemente de prisos. Până şi Câinele Andaluz, în tot suprarealismul său, se supune acestor condiţionări. Dacă pistolul apare, pistolul trage.

Acuzele de glisaj/viciu de receptare, pe de altă parte, sunt grave şi indică un primitivism intelectual abisal. Orice abordare modernă a teoriei receptării porneşte de la premisa că receptarea unui produs artistic e o chestiune subiectivă, care ţine în principal de universul conotativ particular al receptorului. A încerca să impunem o direcţie unică în acest sens, faţă de care devierea e blamabilă, ne duce direct la decretul lui Hitler împotriva artei degenerate sau la DIAMAT-ul tovarăşului Stalin.

M-am plictisit de 432 şi am obosit deja să-l critic. Nu e un film prost, dar nu e nici un film bun. E un produs mediocru, înecat în medalii cu iz politic, lustruite constant de cronicari cu vocaţie de slugă, care “frisonează” la vederea sângelui şiroind pe picioare.

Sau promovarea, pentru că, după cum ne spune CityNews, Ilie Rad nu mai e şef de catedră şi va “candida” la funcţia de cancelar al facutăţii.

Trebuie să recunosc că, în visele mele frumoase, altfel îmi imaginam căderea asta. Şi da, implica asfaltul din faţa clădirii galbene, multe cioburi şi o bălticică de sânge.

Nu (mai) am nimic cu Rad de destulă vreme. Dacă ar sta acolo unde îi e locul, înconjurat de mândrele merinos şi de falnicul ciobănesc românesc, mi-ar fi chiar simpatic. Din înălţimea imposturii sale, însă, acest penibil exemplar de rusticus carpatodanubianoponticus a condus discreţionar şi tiranic una dintre cele mai profitabile făbricuţe de diplome ale UBB, catedra de jurnalistică.

Singurul lucru pentru care pot spune că nu îmi pare rău de cei 4 ani pierduţi la facultatea respectivă este că am reuşit să cunosc doi profesori adevăraţi. Rad a făcut un lucru excelent, însă, că i-a silit să plece. Oameni de o asemenea valoare nu aveau ce căuta în leprozeria de pe Traian Moşoiu.

O facultate e, într-o oarecare măsură, asemeni unei canise. Dacă ai câini de valoare, scoţi pui de valoare. Din javre scoţi javre, care ajung fie la ecarisaj, pline de râie, fie călcate de maşini pe marginea şoselei.

Ştim cu toţii (chit că ne e uneori teamă să o afirmăm public) că întreaga catedră de jurnalism e un gunoi. Un gunoi care aduce bani, desigur, dar acest fapt nu-l face cu nimic mai puţin pestilent. Nulităţi absolute, atât din punct de vedere academic, cât şi din punct de vedere uman, angajaţii catedrei cu pricina (cadre didactice ar fi mult prea mult să-i numim) îşi bat consecvent şi meschin joc atât de vieţile, cât şi de finanţele cirezii agramate, inculte şi naive pe care o admit an de an. Nu am putut concepe ca un student la jurnalism, trecut de primul semestru de facultate, să nu fi auzit măcar de numele lui Andrei Pleşu. Am aflat că aceasta e, însă, normalitatea.

Pentru cei care nu au apucat până acum să citească, iată un material cu perle ale celei care i-a luat locul ilustrissimului Rad. Spune Elena Abrudan: “Ce trebuie să spunem când analizăm cartea este să scriem, şi este important ca limbajul trebuie să fie frumos, limpede şi clar, dar şi prin el noi să ne exprimăm propria opinie care trebuie să fie a noastră”. Ar fi o blasfemie să comparăm cursul de jurnalism cultural pe care această candidă duduie îl ţine, cu cursul cu aceeaşi titulatură pe care îl ţinea Miruna Runcan. Din foarte păcate pentru jurnalişti şi din foarte fericire pentru teatrologi, Miruna nu mai predă la jurnalistică. E unul dintre puţinele lucruri pentru care îi sunt recunoscător lui Ilie Rad.

Când cu feţişoara ei rubicondă, plină de lacrimi, Mihaela Mureşan mi-a comunicat (chiar după afişarea rezultatelor la licenţă) că atât anul pe care l-am pierdut, cât şi nota pe care am luat-o se datorează unei recenzii pe care am scris-o unei cărţulii radiene, m-a bufnit râsul. Eram bucuros că am scăpat şi mă amuza teribil penibilitatea femeii. Acum, privind în urmă, nu-mi vine în minte decât o înjurătură mult prea neaoşă pentru un blog pe care mi l-am propus curat.

Îmi e milă, însă, de studenţii care mai schelălăie pe holurile acelea. Singura lor vină e că sunt naivi. Dacă nu ai văzut niciodată că poate să fie mai bine, răul ajunge să ţi se pară o normalitate acceptabilă. Cu certitudine, e condamnabil că acceptă să înghită umilinţe cu polonicul de la odioşenii incompetente ca Beuran, MM, Abrudan sau Rad, dar dacă ei înşişi nu au depăşit ca orizont cultural faza “căţeluş cu părul creţ”…

Ultima găselniţă a comisarului de catedră, înainte de graţioasa abdicare, a fost să aducă “ziarişti adevăraţi” să predea. Cu asta astupă gura oricui ar îndrăzni să-l critice. Pe site, se laudă de zor cu vechimea în presă a celor pe care i-a adus la plata cu ora. Nu vreau să-mi supăr neapărat prietenii care lucrează prin redacţii, dar, trebuie să recunoaştem, în Cluj nu există ziarişti adevăraţi. Nici unul. Nu consumatorul clujean de presă e atipic, ci oferta, de o calitate mult sub nivelul unei gazete de perete.

E un cerc vicios. O facultate incalificabil de slabă dă o droaie de diplome unei turme anonime şi neselectate de tineri, care vor fi absorbiţi pe piaţa muncii doar pentru că angajatorii înşişi habar nu au ce înseamna jurnalism de calitate. De pierdut, pierde toată lumea. Dar e Clujul, Ardeal, lume înceată, merge şi aşa…

Nu vreau să-i dau domnului Ilie Rad prilej de harţă. În speranţa că, poate, dând o căutare pe Google, un absolvent de liceu va da peste acest post, mă simt însă obligat să dau câteva referinţe din presa clujeană (bună, rea, cum o fi) despre personajele din catedră. Poate copilul acela se va gândi de două ori înainte să-şi arunce banii pe gârlă. Poate nu, căci tentaţia de a deveni Andreea Marin sau Esca e maaaaare… Oricum, here we go:

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/gafe-marca-jurna/16750/34/

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/conflict-la-jurna/5541/5/

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/licenta-cu-scantei-la-jurnalistica/11136/121/

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/nu-veniti-la-jurnalism/11330/43/

http://citynews.ro/Dupa-scandaluri-succesive-Ilie-Rad-va-fi-avansat-+20+1362

http://citynews.ro/Ilie-Rad-o-istorie-vie-a-contestarilor-in-UBB+20+1400

Şi lista poate continua la nesfârşit. Dacă dăm jos poleiala demagogică, de sub ea rânjeşte maliţios prostia, incompetenţa, nepotismul, slugărnicia şi orgoliul nemăsurat, adică toate acele calităţi absolut necesare unui jurnalist. Dacă facultatea ar fi o canisă, cam mulţi ar trebui eutanasiaţi şi pe multe pedigree-uri ar trebui pusă ştampila cu “inapt pentru reproducere”. E o instituţie academică, însă, aşa că de ce ne-ar păsa?

Почему все не так? Вроде все как всегда:
То же небо - опять голубое,
Тот же лес, тот же воздух и та же вода,
Только он не вернулся из боя.
Мне теперь не понять, кто же прав был из нас
В наших спорах без сна и покоя.
Мне не стало хватать его только сейчас,
Когда он не вернулся из боя.
Он молчал невпопад и не в такт подпевал,
Он всегда говорил про другое,
Он мне спать не давал, он с восходом вставал,
А вчера не вернулся из боя.
То, что пусто теперь, - не про то разговор,
Вдруг заметил я - нас было двое.
Для меня будто ветром задуло костер,
Когда он не вернулся из боя.
Нынче вырвалась, будто из плена, весна,
По ошибке окликнул его я:
- Друг, оставь покурить! - А в ответ - тишина:
Он вчера не вернулся из боя.
Наши мертвые нас не оставят в беде,
Наши павшие - как часовые.
Отражается небо в лесу, как в воде,
И деревья стоят голубые.
Нам и места в землянке хватало вполне,
Нам и время текло для обоих.
Все теперь одному. Только кажется мне,
Это я не вернулся из боя

Când unui bolşevic bătrân, care a mărşăluit dintotdeauna pe bulevardele largi şi luminoase ale dialecticii, care a avut întotdeauna răspuns la orice şi care a găsit soluţia raţională şi eficientă la toate problemele nu-i mai rămâne decât să se roage, e un lucru penibil. Sau patetic. Sau trist.

Când un om extrem de drag, în care ai văzut din prima clipă acea scânteie rară care indică fără urmă de dubiu sau vremelnicie un PRIETEN/TOVARĂŞ/COMPANIERO, moare sub ochii tăi şi nimic din ceea ce ştii să faci sau poţi să faci nu-i aplanează cu nimic căderea, orbirea şi durerea, nu-ţi mai rămâne de făcut decât să cazi în genunchi, să speri că există un Dumnezeu undeva, să implori un miracol şi să-l blestemi din străfundul sufletului tău materialist dialectic pentru cruzimea imorală de care dă dovadă.

Ce simplu ar fi să existe. Ar fi o scuză pentru propria neputinţă. Sau să existe un diavol căruia să te vinzi pentru ca tortura egalului tău să înceteze. Sau un birou al vieţilor la schimb, unde să ţi-o poţi da pe a ta pentru ca altuia “să-i fie bine”.

Războiul e un lucru frumos. Eşti tu şi duşmanul, cu cauza la mijloc şi armele-soluţie în mâini. Pleci pregătit să mori şi să omori, ştii cu ce lupţi şi în ce parte a pieptului trebuie să înfigi baioneta, îţi stabileşti o strategie imbatabilă, elimini inamicul, cucereşti fronturi şi, la final, precum Kovaliev, ridici steagul victoriei pe Reichstagul în flăcări.

Dar dacă duşmanul şi cauza se confundă, dacă baioneta ta nici măcar nu zgârie blindajul de oţel, dacă nu eşti capabil să vezi, darămite să găseşti o strategie şi în loc de gloriosul Kovaliev nu eşti decât un ţăran rănit prin tranşee? Războiul e frumos. Din păcate, aici nu e război, doar moarte, crudă, rece şi implacabilă moarte.

Să simţi că cineva are nevoie de tine, să vezi cum flacăra unui OM se stinge şi să ştii doar că nu ştii nimic, tu care le ştii pe toate… E mai cumplit, mult mai cumplit decât să mori sau să omori.

Dacă în oamenii în care aţi văzut scânteia de care ziceam mai sus întrezăriţi o urmă de tristeţe, îmbrăţişaţi-i şi spuneţi-le că aveţi nevoie de ei. Invitaţi-i la o cafea, ţopăiţi pe stradă şi spuneţi-le cât sunt de importanţi, aduceţi-le aminte că sunt OAMENI, nu corpuri şi că, oricât de neagră li s-ar părea lumea, sunt şi vor rămâne adevărate miracole. Sună patetic. Cum spuneam, un bolşevic bătrân căruia nu i-a mai rămas decât să se roage e fără îndoială patetic.