Îmi amintesc prima mea zi de şcoală, 15 septembrie 1987. Stăteam cu toţii în curtea mare de pe strada Coşbuc, îmbrăcaţi în uniformele noastre albastre, noi, cu etichetele de carton gălbui cusute pe interior. Aveam cămaşa cu pătrăţele, vestonul şi pantalonii belumarin şi, pe cap, chipiul de elev. Bunul meu prieten Robi, vecin şi coleg de grădiniţă, nu avea chipiu şi asta o stresa destul de tare pe maică-sa. Nu mai găsiseră, mi se pare, iar ceaprazăria de pe Bolyai avea prea mult de lucru ca să mai facă unul la comandă. Îmi amintesc, apoi, de cum ne-am aşezat cu toţii, 36 eram, în careu, acolo unde scria “I A” cu creta pe jos. Tovarăşa învăţătoare Pârlea Aurelia a venit, ne-a adunat şi ne-a dus, cu părinţi cu tot în sala de clasă. Podelele erau proaspăt date cu petrol, iar pe bănci ne aştepta o garoafă şi cărţile, care miroseau ciudat a hârtie nouă şi veche în acelaşi timp, un miros pe care, de atunci, nu l-am mai regăsit niciodată.
În primăvară ne-au făcut pionieri. Radu (şi chiar nu mai ştiu cum) a fost făcut comandant de detaşament, pentru că avea un frate în clasa a IV-a comandant de unitate. Eu am ajuns doar comandantul grupei a doua, adică a rândului din mijloc. În fiecare dimineaţă îi prezentam tovarăşului Radu raportul şi onorul, iar el, la rândul lui, le transmitea mai departe tovarăşei învăţătoare.
În clasa a doua, tovarăşa a ieşit la pensie, iar pe noi ne-au mutat împreună cu clasa B la o tovarăşă tânără, Borza parcă o chema, care, dacă bine îmi aduc aminte, cânta în corul filarmonicii. 60 într-o clasă e mult. Stăteam 2 pe un loc, şi pentru că nu ne încăpeau caietele pe bancă, ni le tineam pe genunchi.
A trecut şi asta. M-am transferat la LMF3, din clasa a III-a. M-am îndrăgostit până peste urechi de o colegă de clasă, Raluca Neag, o chema. Nu prea ştiam noi care e exact diferenţa dintre fete şi băieţi, nici nu ne prea interesa, de altfel, dar avea fata asta un păr lung şi blond absolut superb şi nişte ochi… Era colega de bancă a Călinei, de care era îndrăgostit Mihnea, colegul meu de bancă, şi două luni de zile am complotat cum să facem să le lăsăm câte un trandafir în ghiozdan fără să-şi dea seama. N-am avut niciodată curajul să o facem, şi marile noastre prime iubiri au murit fără ca fetele să afle vreodată.
Apoi a venit revoluţia, în vacanţa de iarnă. Ne dădeam cu sania prin parc, când am auzit pocnete. Zolt, un vecin din curte, mai mare decât noi, care tocmai se întorcea din oraş ne-a spus că cineva “puşcă şpreiuri” şi că trebuie să mergem imediat în casă. Când am ajuns sus, bunicul meu stătea tolănit pe pat, în faţa Telefunkenului cu lămpi şi asculta ceva. Înainte să apuce să mă dea afară din cameră, am prins doar o voce de femeie care anunţa că la Timişoara portretele dictatorului au fost aruncate pe geam şi arse.
După ce lucrurile s-au potolit, am mers din nou la şcoală. Din ceva motiv, nu îmi mai amintesc acum care, am întârziat într-o zi de la prima oră. Când am intrat în holul sumbru al clădirii vechi şi dărăpănate de pe strada Universităţii, primul lucru pe care l-am văzut a fost colegul meu Mihai (şi din nou nu mai ştiu cum) cu părul ud şi un chip înspăimântat. Tot ce a putut să-mi spună a fost “fugi acasă!”. Apoi noua învăţătoare, tovarăşa/doamna Copaciu, la fel de îngrozită, cu acelaşi mesaj. Am fugit acasă. Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Năpădiseră hunii, elevii din clasele maghiare cu profesorii lor cu tot, şi puseseră mâna pe şcoală. Mi-au bătut colegii, i-au scos din clase, i-au băgat cu capul în veceuri, le-au rupt hainele. Gândindu-mă retroactiv, îmi dau seama că, fugind, mi-am ratat şansa de a o impresiona pe Raluca, apărând-o de barbari. Mi-ar fi plăcut să pot zice că am fost un erou, că am încasat pumni în numele iubirii sau al mândriei etnice. Am fugit acasă, însă, şi am scăpat nevătămat. A urmat cea mai lungă vacanţă de iarnă din viaţa mea. Prin aprilie, parcă, ne-au mutat în fosta şcoală de partid, pe Galaţi. Clădirea veche era plină cu planşe de propagandă, cu mii de diapozitive, cu poze înfăţişând combina Gloria în toată frumuseţea ei şi cu volume somptuoase, legate în piele, din operele lui Marx şi Lenin. Proaspăt liberi, ne-am aruncat cu toţii uniformele şi, împreună cu Mihnea, am “rechiziţionat” respectivele volume şi le-am dus la topit.
Aici se încheie experienţa mea comunistă. Mihnea şi cu mine am devenit naţionalişti. Uram ungurii din tot sufletul şi colecţionam insigne cu Avram Iancu şi PUNR. Într-o excursie la Ip, am obţinut pentru amândoi câte o fotografie cu autograf de la Funar. Nu a vrut niciodată să mă creadă că am vorbit cu însuşi Funar şi că autograful e real, aşa că prietenia noastră s-a cam dus pe apa sâmbetei.
Nu mai ştiu exact când m-am întors spre stânga, dar momentul e undeva prin liceu şi se leagă de o carte pe care am găsit-o prin biblioteca bunicilor. “Cei dintr-a şasea” se numea, de un rus, Sahikov. O poveste frumoasă, despre o clasă de copii sovietici, unde prietenia era stăpână, iar dreptatea şi adevărul ieşeau întotdeauna la suprafaţă. De asta mi-i dor, şi asta înseamnă pentru mine “stânga mea”.
Nu am trăit în perioada represiunii, nu mi-a confiscat statul palatele sau fabricile, nu am săpat la canal. Pentru mine comunismul înseamnă clasa mirosind a petrol, cărţile şi garoafa, tovarăşa învăţătoare, cercul de biologie de la casa pionierilor, vizitele la fabrica Feleacul, roşiile cu miros de roşii din piaţă, desenele cu Tom şi Jerry de la televizor, sâmbăta, culesul de castane din parc, Raluca Neag, cămaşa albă de pionier, cravata roşie şi certitudinea unui viitor curat şi luminos într-o ţară mare, puternică şi a tuturor.
Sunt îndoctrinat, recunosc, de poveştile sovietice. Tânjesc la lumea aceea frumoasă şi normală, în care admiram părul şi ochii, nu bucile şi sânii colegelor, în care şcoala însemna ceva, în care respectul se câştiga, nu se cumpăra şi valoarea omului ţinea strict de capacităţile şi integritatea sa, nu de contul din bancă al părinţilor sau de Jaguarul din garaj.
Şunt conştient că lumea asta exista doar în cărţi şi în mintea mea, dar asta nu mă face să o regret mai puţin. Sunt mândru, însă, că am fost pionier, sunt mândru că am dat admitere pe bune la facultate, sunt mândru că nu am văzut o revistă porno înainte de 16 ani, sunt mândru că nu mi-a sunat mobilul la ore, sunt mândru că am făcut şcoala pe care am făcut-o, sunt mândru că am aflat din Dallas, nu de pe stradă ce înseamnă homosexual, sunt mândru că nu am avut colegi beţi la ore, sunt mândru că m-a pus directorul să mă tund, sunt mândru că nu am făcut sex în şcoală, sunt mândru că mi-am petrecut nopţile citind, nu borând prin buzi de crâşmă. Sunt mândru că m-am născut într-o ţară în care mergeam la mare pentru mare, nu pentru “distracţie”, o ţară în care vacanţa nu era doar pentru “aleşi”, o ţară în care sala operei era mereu plină şi orice gospodină mai agăţa câte o carte de la librărie în drum spre casă. Asta e stânga mea, şi după aceste lucruri sunt nostalgic.
