Random World

Îmi amintesc prima mea zi de şcoală, 15 septembrie 1987. Stăteam cu toţii în curtea mare de pe strada Coşbuc, îmbrăcaţi în uniformele noastre albastre, noi, cu etichetele de carton gălbui cusute pe interior. Aveam cămaşa cu pătrăţele, vestonul şi pantalonii belumarin şi, pe cap, chipiul de elev. Bunul meu prieten Robi, vecin şi coleg de grădiniţă, nu avea chipiu şi asta o stresa destul de tare pe maică-sa. Nu mai găsiseră, mi se pare, iar ceaprazăria de pe Bolyai avea prea mult de lucru ca să mai facă unul la comandă. Îmi amintesc, apoi, de cum ne-am aşezat cu toţii, 36 eram, în careu, acolo unde scria “I A” cu creta pe jos. Tovarăşa învăţătoare Pârlea Aurelia a venit, ne-a adunat şi ne-a dus, cu părinţi cu tot în sala de clasă. Podelele erau proaspăt date cu petrol, iar pe bănci ne aştepta o garoafă şi cărţile, care miroseau ciudat a hârtie nouă şi veche în acelaşi timp, un miros pe care, de atunci, nu l-am mai regăsit niciodată.

În primăvară ne-au făcut pionieri. Radu (şi chiar nu mai ştiu cum) a fost făcut comandant de detaşament, pentru că avea un frate în clasa a IV-a comandant de unitate. Eu am ajuns doar comandantul grupei a doua, adică a rândului din mijloc. În fiecare dimineaţă îi prezentam tovarăşului Radu raportul şi onorul, iar el, la rândul lui, le transmitea mai departe tovarăşei învăţătoare.

În clasa a doua, tovarăşa a ieşit la pensie, iar pe noi ne-au mutat împreună cu clasa B la o tovarăşă tânără, Borza parcă o chema, care, dacă bine îmi aduc aminte, cânta în corul filarmonicii. 60 într-o clasă e mult. Stăteam 2 pe un loc, şi pentru că nu ne încăpeau caietele pe bancă, ni le tineam pe genunchi.

A trecut şi asta. M-am transferat la LMF3, din clasa a III-a. M-am îndrăgostit până peste urechi de o colegă de clasă, Raluca Neag, o chema. Nu prea ştiam noi care e exact diferenţa dintre fete şi băieţi, nici nu ne prea interesa, de altfel, dar avea fata asta un păr lung şi blond absolut superb şi nişte ochi… Era colega de bancă a Călinei, de care era îndrăgostit Mihnea, colegul meu de bancă, şi două luni de zile am complotat cum să facem să le lăsăm câte un trandafir în ghiozdan fără să-şi dea seama. N-am avut niciodată curajul să o facem, şi marile noastre prime iubiri au murit fără ca fetele să afle vreodată.

Apoi a venit revoluţia, în vacanţa de iarnă. Ne dădeam cu sania prin parc, când am auzit pocnete. Zolt, un vecin din curte, mai mare decât noi, care tocmai se întorcea din oraş ne-a spus că cineva “puşcă şpreiuri” şi că trebuie să mergem imediat în casă. Când am ajuns sus, bunicul meu stătea tolănit pe pat, în faţa Telefunkenului cu lămpi şi asculta ceva. Înainte să apuce să mă dea afară din cameră, am prins doar o voce de femeie care anunţa că la Timişoara portretele dictatorului au fost aruncate pe geam şi arse.

După ce lucrurile s-au potolit, am mers din nou la şcoală. Din ceva motiv, nu îmi mai amintesc acum care, am întârziat într-o zi de la prima oră. Când am intrat în holul sumbru al clădirii vechi şi dărăpănate de pe strada Universităţii, primul lucru pe care l-am văzut a fost colegul meu Mihai (şi din nou nu mai ştiu cum) cu părul ud şi un chip înspăimântat. Tot ce a putut să-mi spună a fost “fugi acasă!”. Apoi noua învăţătoare, tovarăşa/doamna Copaciu, la fel de îngrozită, cu acelaşi mesaj. Am fugit acasă. Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Năpădiseră hunii, elevii din clasele maghiare cu profesorii lor cu tot, şi puseseră mâna pe şcoală. Mi-au bătut colegii, i-au scos din clase, i-au băgat cu capul în veceuri, le-au rupt hainele. Gândindu-mă retroactiv, îmi dau seama că, fugind, mi-am ratat şansa de a o impresiona pe Raluca, apărând-o de barbari. Mi-ar fi plăcut să pot zice că am fost un erou, că am încasat pumni în numele iubirii sau al mândriei etnice. Am fugit acasă, însă, şi am scăpat nevătămat. A urmat cea mai lungă vacanţă de iarnă din viaţa mea. Prin aprilie, parcă, ne-au mutat în fosta şcoală de partid, pe Galaţi. Clădirea veche era plină cu planşe de propagandă, cu mii de diapozitive, cu poze înfăţişând combina Gloria în toată frumuseţea ei şi cu volume somptuoase, legate în piele, din operele lui Marx şi Lenin. Proaspăt liberi, ne-am aruncat cu toţii uniformele şi, împreună cu Mihnea, am “rechiziţionat” respectivele volume şi le-am dus la topit.

Aici se încheie experienţa mea comunistă. Mihnea şi cu mine am devenit naţionalişti. Uram ungurii din tot sufletul şi colecţionam insigne cu Avram Iancu şi PUNR. Într-o excursie la Ip, am obţinut pentru amândoi câte o fotografie cu autograf de la Funar. Nu a vrut niciodată să mă creadă că am vorbit cu însuşi Funar şi că autograful e real, aşa că prietenia noastră s-a cam dus pe apa sâmbetei.

Nu mai ştiu exact când m-am întors spre stânga, dar momentul e undeva prin liceu şi se leagă de o carte pe care am găsit-o prin biblioteca bunicilor. “Cei dintr-a şasea” se numea, de un rus, Sahikov. O poveste frumoasă, despre o clasă de copii sovietici, unde prietenia era stăpână, iar dreptatea şi adevărul ieşeau întotdeauna la suprafaţă. De asta mi-i dor, şi asta înseamnă pentru mine “stânga mea”.

Nu am trăit în perioada represiunii, nu mi-a confiscat statul palatele sau fabricile, nu am săpat la canal. Pentru mine comunismul înseamnă clasa mirosind a petrol, cărţile şi garoafa, tovarăşa învăţătoare, cercul de biologie de la casa pionierilor, vizitele la fabrica Feleacul, roşiile cu miros de roşii din piaţă, desenele cu Tom şi Jerry de la televizor, sâmbăta, culesul de castane din parc, Raluca Neag, cămaşa albă de pionier, cravata roşie şi certitudinea unui viitor curat şi luminos într-o ţară mare, puternică şi a tuturor.

Sunt îndoctrinat, recunosc, de poveştile sovietice. Tânjesc la lumea aceea frumoasă şi normală, în care admiram părul şi ochii, nu bucile şi sânii colegelor, în care şcoala însemna ceva, în care respectul se câştiga, nu se cumpăra şi valoarea omului ţinea strict de capacităţile şi integritatea sa, nu de contul din bancă al părinţilor sau de Jaguarul din garaj.

Şunt conştient că lumea asta exista doar în cărţi şi în mintea mea, dar asta nu mă face să o regret mai puţin. Sunt mândru, însă, că am fost pionier, sunt mândru că am dat admitere pe bune la facultate, sunt mândru că nu am văzut o revistă porno înainte de 16 ani, sunt mândru că nu mi-a sunat mobilul la ore, sunt mândru că am făcut şcoala pe care am făcut-o, sunt mândru că am aflat din Dallas, nu de pe stradă ce înseamnă homosexual, sunt mândru că nu am avut colegi beţi la ore, sunt mândru că m-a pus directorul să mă tund, sunt mândru că nu am făcut sex în şcoală, sunt mândru că mi-am petrecut nopţile citind, nu borând prin buzi de crâşmă. Sunt mândru că m-am născut într-o ţară în care mergeam la mare pentru mare, nu pentru “distracţie”, o ţară în care vacanţa nu era doar pentru “aleşi”, o ţară în care sala operei era mereu plină şi orice gospodină mai agăţa câte o carte de la librărie în drum spre casă. Asta e stânga mea, şi după aceste lucruri sunt nostalgic.

O notă mai puţin serioasă… Pe principiul if you can’t beat them, join them, asta e cea mai drăgălaşă chestie pe care ne-o oferă Microsoft pe situl lor oficial. Pour les connaisseurs. No comment.

Foarte tânărul meu blog a avut ieri prima întâlnire cu un trol. Un anume domn balauru, într-un limbaj de profundă mahala (sau ghetou, enfin) mă suduia cu acribie pentru că nu îmi asum responsabilitatea pentru cei 14.000 de evrei ucişi de către hoţii, proştii şi xenofobii români, inventatori, confirmă balauru, ai stiloului cu cerneală. I-am şters comentariile, în întregime, pentru că, dacă era să scot invectivele ieftine, rămâneau doar virgule şi semne de exclamare.

Mi se pare extrem de interesant, însă, acest nou model de dezbatere ieşit la lumină în ultima vreme pe forumuri, bloguri şi alte platforme interactive, şi anume aruncatul cu gunoi verbal în orice idee, de orice natură ar fi, care s-ar face publică. E simptomatică situaţia forumurilor publicaţiilor Gândul, Gardianul, Libertatea etc., unde profanatorii de profesie postează comentarii scabroase, complet irelevante faţă de conţinutul articolului. Ceea ce e mai ciudat e că au un stoc limitat de înjurături, pe care le trimit la doar câteva minute de la apariţia materialelor pe site. Nu pot să-mi dau seama dacă sunt plătiţi sau nu să facă ceea ce fac (tind, totuşi, să cred că da), şi nu pot să înţeleg ce interes ar putea sta în spatele încercării de a compromite o posibilă dezbatere de idei. Am ajuns, oare, să ne fie chiar atât de frică de opinii încât să simţim visceral nevoia de a le îngropa în orduri? Sper, totuşi, că e doar un ultim puseu de primitivism al unor indivizi aruncaţi prea repede şi prea pe nepregătite în “lumea liberă”.

În altă ordine de idei, cele două linkuri (1,2) pe care mi le-a trimis Botache prezintă o problematică mult mai înspăimântătoare decât o mână de frustraţi anonimi. Este vorba de generalizarea şi oficializarea represiunii pe baza corectitudinii politice, în primul, respectiv de o înfiorător de duplicitară abordare a revizionismului şi cenzurii istorice, în al doilea.

În logică, definirea unei noţiuni se face prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice: genul proxim este termenul de referinţă al definiţiei, cel mai apropiat ca sens de noţiunea definită; diferenţa specifică este trăsătura caracteristică a noţiunii, care o deosebeşte de celelalte noţinui cuprinse în genul său proxim (cf. Wikipedia). Diferenţa, aşadar, este cea prin care o entitate capătă identitate. În anumite contexte putem lua această identitate în discuţie la fel cum putem face abstracţie de ea. Un individ homosexual poate, astfel, să fie pur şi simplu om - genul proxim, sau poate fi un om care are o propensiune sexuală diferită - diferenţa specifică. Atât timp cât îşi asumă public diferenţa, prin parade, manifestări, asociaţii, cluburi exclusiviste etc. mi se pare natural ca respectivul individ să fie privit, identificat şi catalogat de către restul societăţii prin prisma diferenţei. E mai mult decât absurd ca definirea să funcţioneze strict unidirecţional.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea link, orice discuţie devine inutilă. Cum spuneam, m-am săturat până peste cap de victimizarea peste măsură. Voi termina orice discuţie pe tema asta aici: sunt victime, dar nu sunt nici singurele, nici cele mai mari victime ale istoriei. Faţă de un popor ai cărui reprezentanţi se erijează în deţinătorii adevărului absolut şi în judecătorii imaculaţi şi de necontestat ai tuturor celorlalte popoare, nu pot avea decât dispreţ. Pentru extrem de mulţi indivizi care fac parte din acest popor, pentru realizările lor individuale şi pentru sclipirile lor de geniu nu pot avea decât respect şi admiraţie.

M-am săturat de evrei! M-am săturat până peste cap de eternele victime, de eternii plângăreţi, de eternii discriminaţi, de, în ultimă instanţă, eternii călăi ai libertăţii de exprimare. Citesc într-un material de pe situl eonline.com o ştire extrem de îngrijorătoare. Invitată la The Tonight Show-ul lui Jay Leno, actriţei Halle Berry i-a scăpat porumbelul din gură. Arătând camerei o poză în care nasul i-a fost puternic distorsionat, actriţa a îndrăznit să afirme că “this one, I don’t know, this is like my Jewish cousin”. Publicul a îngheţat, cuvântul “jewish” a fost amuţit şi acoperit cu râsete de pe bandă, iar reacţia moderatorului a fost: “I’m glad you said it and not me”. “Oh, my God, have I just, like, ruined my whole career?”, a venit replica oripilată a actriţei în momentul în care a realizat înfiorătoarea gafă pe care a comis-o, cerându-şi apoi scuze şi oferind ample justificări.

De când e lumea lume, scoţienii sunt zgârciţi, americanii sunt proşti, francezii vorbesc afectat, beau vin şi poartă bască, ruşii cântă şi duhnesc a votkă, austriecii poartă pantaloni tirolezi şi răcnesc yodlere, suedezii sunt blonzi, românii sunt hoţi şi, da, evreii au nasul mare. Stereotipiile etnice dau puţină savoare satului global, înecat în mlaştina scabroasă şi depersonalizantă a “corectitudinii politice”. Dacă ar fi avut o poză în care să aibă ochii sticloşi şi nasul roşu şi ar fi zis că “this looks like my cousin Igor”, nu s-ar fi scandalizat nimeni, ba chiar s-ar fi amuzat copios. Despre evrei, însă, cum ziceau romanii, nihil nisi bene.

E abject. Paulescu nu a putut descoperi insulina pentru că a scris un articol antisemit. Istoricul David Irving a fost închis pentru că a pus sub semnul îndoielii numărul victimelor holocaustului din cel de-al doilea Război Mondial. Harry Elmer Barnes, dacă nu ar fi murit în 1968, ar fi împărtăşit, neîndoielnic, aceeaşi soartă.

Spaniolii au decimat civilizaţii întregi. Regimurile de extremă dreaptă din America Latină sau Africa de Sud au torturat şi măcelărit milioane de oameni. Turcii, sau otomanii, mă rog, au hăcuit şi ei armeni într-o veselie, să nu mai vorbim de arabii închişi, deportaţi şi mutilaţi de la 11 septembrie încoace. Despre toate aceste atrocităţi avem voie să vorbim. Le putem întoarce pe faţă şi pe dos, putem aduce argumente pro, contra, putem găsi justificări. Când vine vorba de evrei, însă, orice discuţie capătă iz penal. Trebuie să ne autocenzurăm, trebuie să acceptăm istoria ca pe o axiomă, trebuie să vorbim în şoaptă, într-o limbă care capătă din ce în ce mai mult aspecte de newspeak. Dacă ceva nu ne convine în discursul cuiva, ar trebui să aducem contraargumente, nu cătuşe.

Nu pot nega. Au fost un popor persecutat, jefuit, izgonit, gazat, schingiuit. Asta nu le dă, însă, dreptul de a se erija în martirii universali. Nu le dă dreptul să răpească oameni din state suverane, nu le dă dreptul să condamne la închisoare libertatea de exprimare şi libertatea de opinie. Faptul că istoria i-a nedreptăţit nu le dă, în nici un caz, dreptul să nedreptăţească istoria.

Dumbledore e gay! J. K. Rowling a anunţat acum câteva zile, la o întâlnire cu cititorii, că înţeleptul şi puternicul director de la Hogwarts a avut o aventură cu un bun prieten din copilărie, Gellert Grindelwald, un vrăjitor la fel de sclipitor, dar care, din păcate, a alunecat spre “The dark side”, aceasta constituind, conform spuselor autoarei (citată de ABC News), marea tragedie a vieţii lui.

Bune, proaste, contestate, idolatrizate, un lucru e cert despre cărţile din seria Harry Potter, şi anume că succesul lor se datorează în principal personajelor cu care copiii se pot identifica extrem de uşor şi pe care, la fel e uşor, şi le pot alege ca modele. Cu toţii am văzut cel puţin un preşcolar mânuind o baghetă magică şi bolborosind într-o latinească saxonizată blesteme şi vrăji. Povestea era frumoasă. Hogwarts-ul e o lume paralelă în care dreptatea învinge, în care prietenia şi camaraderia sunt la cel mai mare preţ, un fel de Cireşarii cu aură mistică. Oricine a citit măcar o carte din serie a sperat, pentru un moment măcar, ca o bufniţă ciudată să-i bată în geam şi să-l invite să părăsească lumea “încuiaţilor” pentru o evadare în acest tărâm fascinant.

Acestea fiind zise, nu putem să nu ne întrebăm de ce a ales scriitoarea britanică să spurce totul prin această gratuită adăugire. Nu am neapărat prejudecăţi faţă de comunitatea gay. Fiecare om e liber să facă fix ce-i tihneşte cu propriul său corp, iar ceea ce se petrece între doi indivizi, dacă amândoi au consimţit, e strict problema lor şi în nici un caz subiect de dezbatere. Dar, căci există un dar, nu pot nicicum să fiu de acord ca într-o carte pentru copii, unul dintre personajele cheie să aibă o istorie sexuală secretă, darămite una patologică. Da, patologică, fiindcă deşi e dreptul lor să facă ce vor, nimeni nu mă va putea convinge vreodată că homosexualitatea ar fi altceva decât o boală.

Una dintre reacţiile la dezvăluire, citate de ABC, sună aşa: “This is a victory for homosexuality the world over. Dumbledore is iconic, and I can’t wait for all those little children to hear about this. I am so insanely proud of [Rowling] for doing this.” O victorie a homosexualităţii asupra cui? Asupra camaraderiei şi colegialităţii? Ce vor înţelege de aici micuţii cititori? Seria Harry Potter, spuneam, naşte emuli, şi aici gestul autoarei mi se pare cumplit de periculos, pentru că ceea ce face e, de fapt, prozelitism pentru anormalitate.

I can’t wait for all those little children to hear about this. Pentru replica asta, individul ar trebui închis. Mi-am făcut din libertatea de exprimare un zeu. Aş fi dispus să o apăr cu orice preţ şi, până azi, nu mi-aş fi închipuit nici în cele mai negre coşmaruri că o să ajung să propovăduiesc cenzura. Harry Potter e un fenomen, însă. E cea mai bine vândută serie a tuturor timpurilor. E cumplit că tocmai aceaste cărţi, care au pătruns în mintea aproape fiecărui copil din lumea civilizată, au ajuns să afirme printr-un personaj eminamente “bun” că “it’s ok to be gay”.

Sexualitatea, de orice fel ar fi ea, nu are ce căuta într-o carte pentru copii. Decizia englezoaicei e absolut sinistră. Fie că a făcut-o pentru publicitate, fie că a cedat unor presiuni, ea reuşit să spurce şi ultima poveste care mai putea fi frumoasă pentru copiii de azi.

Teatrul Pit din Arad, sub oblăduirea Casei de Cultură din aceeaşi localitate, ne-a delectat azi, în catacombele Euporionului, cu un spectacol delicios de imbecil, Hamletule, pre numele lui. Dragii şi bunii mei prieteni care m-au convins să particip la această măcelărire sinistră a ideii lui Shakespeare vor plăti cu vârf şi îndesat (yes, this means you!).

Despre ce este vorba, aşadar… E un one man show cu Ioan Peter. Tipul e destul de bun, dar pe un text atât de odios, oricât de bine ar fi jucat, nu putea să joace decât prost. Despre ce este vorba… hmmm… păi este vorba despre Hamletule şi trista sa poveste. Hamletule e un ţigan, frate cu Horaţiule, născut din dragostea mamei sale pentru film şi o narcisă pe care tatăl său, Împărat, i-a oferit-o respectivei mame. Sintetizând, el o seduce şi o duce la cinematograf, iar produsul acestei seri culturale va primi numele protagonistului filmului. Nu reiese foarte clar cum a fost conceput Horaţiule.

Împărat moare. Hamletule merge la vrăjitoare şi, cercetând globul de cristal, vede cum propriul său unchi îi ucide tatăl, turnându-i acid de baterie în ureche, dintr-un căzănel. Coroborând această viziune cu bântuirile de calitate ale mortului, Hamletule se întristează. Pentru a-i alunga tristeţea, uzurpatorul tată vitreg îi promite… tadadadam… un Hummer. Cu o condiţie, evident, aceea de a se însura. După îndelungi tribulaţii, incluzând epatarea unui crucifix de aur şi o lectură intesă din Cioran, Hamletule o seduce pe aleasa inimii sale, Ofilica.

E noaptea dinainte de ziua nunţii. Hamletule joacă Luxor în grădina vilei. Supărat că fiul nu pare dornic să-l răzbune, Împărat îşi face apariţia într-o ceaţă verde, cu capul pe jumătate mâncat de viermi (sau cel puţin aşa ni se povesteşte) şi cu o sabie ninja în mână. Îmbărbătat de apariţie, ţigănuşul ia sabia şi porneşte vijelios spre dormitorul vitregului, pus pe omor. Vijelioşenia i se astâmpără, însă, şi inimioara i se îmbunează când zăreşte pe jos (măcar puteau avea decenţa să ne spună ce naiba căutau pe jos) cheile Hummerului multvisat. Ce poate face… singurul lui gând e să fugă la maică-sa, pe care o găseşte goală şi cu braţele întinse. Oripilat, face un pas înapoi şi înfige sabia în cineva. Satisfăcut că şi-a ucis ticălosul unchi (nu ştim de unde ştie el că l-a ucis, nici de ce i s-a dezbunat inimioara), Hamletule se culcă şi visează un vis ciudat, cu Ofilica în sicriu, cu căştile pe urechi, declamând la demenţă “afisauanufiafisauanufiafisauanufiafisauanufi”.

Gata. Acum intră în scenă, jucat de acelaşi Ioan Peter, nimeni altul decât Cătălin Radu Tănase, care transmite live din Studioul Euphorion al Teatrului Naţional din Cluj. Se sparse al patrulea perete… Ni se povesteşte că Hamletule a ucis maseurul mamei sale, că Ofilica a fost răpită şi dusă în Germania de către Horaţiule şi că, deşi mintea mea materialist-dialectică nu poate pricepe legătura, toţi au călcat în picioare un pomişor.

Pare haios. Nu e. Deloc. E doar o risipă grobiană de bani publici. Era să uit: din când în când, Ioan Peter cântă manele.

Azi, 22 octombrie este, după cum ne anunţă IMC-ul din Bay Area (San Francisco), a 12-a zi naţională de protest împotriva brutalităţii poliţiei, represiunii şi criminalizării unei generaţii. Oameni din 20 de oraşe vor încerca să aducă în atenţia publicului ceea ce ei consideră “o epidemie naţională de brutalitate”. Unul dintre principalele cazuri pe care protestatarii îşi propun să le evidenţieze este cel al grupului “Jena Six”, 6 adolescenţi negri condamnaţi pentru tentativă de omor pentru că, în decembrie 2006, au bătut un coleg alb. Scandalul a pornit de la un pom.

Liceul din Jena, Louisiana, e o instituţie încă segregată de facto. 10% elevi negri, 85% albi. În pauze, elevii negri stau în tribunele de lângă auditorium, în timp ce elevii albi îşi pierd vremea sub un copac mare, sugestiv intitulat “the white tree”. După ce un elev negru l-a întrebat pe director dacă poate şi el sta sub susnumitul pom (răspunsul fiind, bineînţeles, că poate sta oriunde doreşte), planta a început să fie împodobită sistematic cu ştreanguri. În dulcea tradiţie a democraţiei americane, o aripă a şcolii a fost prompt incendiată. Şi pomul, suportul material al crimei, a fost aspru pedepsit, fiind tăiat.

La ceva vreme după aceste hazlii incidente, cei 6 negri mititei (16-17 ani) l-au atacat pe colegul lor alb şi, conform cu rapoartele medico-legale, i-au umflat un ochi şi i-au produs o vânătaie. Justiţia s-a sesizat şi juriul (all white, evident) i-a condamnat pe nefericiţi la detenţie în casa de corecţie.

Nimic deosebit până aici. A îl bate pe B, A intră la puşcărie. Dacă, însă, A şi B sunt de culori diferite, ei devin automat exponenţii culorilor cu pricina şi conflictul dintre ei devine un conflict de rasă. Peste 20.000 de oameni s-au adunat să protesteze în orăşelul american de doar 3000 de locuitori. Printre participanţi s-au numărat şi vedete gen Jesse Jackson sau Martin Luther King al III-lea. Ca urmare a manifestărilor, David Duke, liderul local al KKK a obtinut majoritatea de voturi in Jena în încercarea sa, nereuşită, de altfel, de a ajunge guvernator al statului.

Americanii sunt amuzanţi. Totul a pornit de la un pom. Bine că măcar acesta a fost executat. Era, la urma urmei, un simbol al urii şi segregării. Să protestăm aşadar, astăzi, pentru cei 6 micuţi criminali, alături de cetăţenii din cele 20 de oraşe de peste ocean. Cine ştie cui îi mai adunăm voturi…

Astăzi a plouat. Pentru că astăzi a plouat, miresele învelite în poliuretan au dat năvală la făcut poze în foaierul Naţionalului Clujean. Din pură întâmplare, miresiada a coincis cu conferinţa de presă care deschidea Festivalul Internaţional de teatru experimental ManInFest. Cei câţiva participanţi la conferinţa de presă, precum şi invitaţii străini au trebuit, astfel, să se fofileze printre cirezile de cameramani şi fotografi care însoţeau princiarele apariţii. Îmblănite, înmănuşate, cu nişte coafuri penibile, desprinse parcă din calendarele pastel cu chinezoaice şi pisici, cuplurile proaspăt verighetate au monopolizat instituţia (pentru, am aflat, 100 de lei) obligându-i pe cei legitim aflaţi acolo să se strecoare stingher pe la ieşirea actorilor. Sau să rişte replici usturătoare de la cei care au plătit pentru a-şi imortaliza fericirea pe somptuoasele scări baroce, scări pe care, cel mai probabil, nu vor mai călca până la următoarea nuntă, sau până la următorul bal al operei, când turma de nouveaux riches se adună, suspină şi îşi dă ochii peste cap cum că “vai, dragă, şi teatrul ăsta…”.

Mireasa e cel mai penibil atavism al societăţii româneşti din zilele noastre. Duhnind a transpiraţie sub armura de plastic (închiriată şi plină de ciupercile altor preafericite, neîndoielnic), ea e, într-o singură zi pozată, răpită, pusă în capul mesei, deasupra oalei aburind a sarmale, coafată ca un pudel sclipitor, îndopată cu biscuiţi şi miere de un popă, pusă să-şi sărute mirele pentru satisfacţia mătuşilor şi apoi obligată să danseze şi să numere bani până dimineaţă.

Când aud pe câte cineva zicând “O, ce mireasă frumoasă”, mi se face rău de la stomac. Mă gândesc instinctiv la melanjul de bacterii care digeră transpiraţia din rochii, la pantofii prea strâmţi, la coafura ţeapănă cu miros de amoniac şi varză. Miresele sunt frumoase în poze. De asta scot 100 de lei din buzunar. Încearcă să şterpelească ceva din spoiala cvasiaristocratică a clădirii baroce, încearcă să-şi asorteze mucavaua şi aurolacul de pe pereţi la plasticul şi poliuretanul din haine. E cea mai mare apropiere de “l’esprit de noblesse” la care pot ajunge. Cu puţin photoshop, ridurile, mustăţile, şoldurile păşuniste, degetele butucănoase cu ghiuluri încarnate în ele, precum şi graţia de primă generaţie pe tocuri vor dispărea, lăsând pe hârtia fotografică sau pe dvd impresia unei inefabile şi ingenue principese de secol XVII.

Când vor îndesa gogonelele în borcane şi îşi vor raşcheta bătăturile cu răzătoarea, ştergându-şi cu capotul soios o lacrimă din colţul ochiului, miresele de azi vor ofta, contemplând poza auriu înrămată pe perete: “Ce frumoasă mireasă am fost, şi uite ce a făcut porcu’ dreacului din mine!”