C2H5OH…432

Prin câmpiile sinaptice ale bunului şi dragului Claudiu Groza bătu crivăţul. Rău. Într-un recent post de pe al său blog, culturnicul nostru de suflet îmi sare la beregată acuzându-mă de, nici mai mult, nici mai puţin, “glisaj de receptare”, “viciu de receptare” şi, finis coronat opus, “puţoism”. Care îmi e abominabila crimă? Nimic mai mult decât cumplita şi impardonabila mea orbie în faţa colosului artistic nulilateral dezvoltat, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, precum şi un text în Steaua, în care această orbie devine manifestă.

Ceea ce îmi reproşează Claudiu, dacă nu ar fi de-a dreptul penibil, ar fi ilar. “pe de alta parte, fracturile logice pe care le acuza comentatorul din steaua ma indeamna sa fiu cinic. esti cam… pedestru, domnule pedestru, daca ceri unui produs de fictiune sa aiba rigoarea unui reportaj, cu solida structura detaliat-logica.” Nu e cinism, dragă Claudiu. Cu regret trebuie să o spun, e pur tembelism. Nu am pretins niciodată ca un produs ficţional să fie coerent în toate lumile posibile, compus din propoziţii necesare, articulate frumos în jurul lumii actuale. Voi pretinde, însă, ca respectivul produs ficţional să fie coerent propriei lumi şi consecvent propriei sale economii narative. Un film bun, oricât de delirant/oniric ar fi, are un discurs logic structurat, fără suspendări nejustificate şi fără elemente de prisos. Până şi Câinele Andaluz, în tot suprarealismul său, se supune acestor condiţionări. Dacă pistolul apare, pistolul trage.

Acuzele de glisaj/viciu de receptare, pe de altă parte, sunt grave şi indică un primitivism intelectual abisal. Orice abordare modernă a teoriei receptării porneşte de la premisa că receptarea unui produs artistic e o chestiune subiectivă, care ţine în principal de universul conotativ particular al receptorului. A încerca să impunem o direcţie unică în acest sens, faţă de care devierea e blamabilă, ne duce direct la decretul lui Hitler împotriva artei degenerate sau la DIAMAT-ul tovarăşului Stalin.

M-am plictisit de 432 şi am obosit deja să-l critic. Nu e un film prost, dar nu e nici un film bun. E un produs mediocru, înecat în medalii cu iz politic, lustruite constant de cronicari cu vocaţie de slugă, care “frisonează” la vederea sângelui şiroind pe picioare.