Oripilat, din înălţimea ebrietăţii şi incertitudinilor personale, Claudiu Groza o ia din nou razna, grohăind imberb la adresa unei bune prietene. De ce se isterizează kafkutza? Amica mea a îndrăznit, pare-se, să îl abordeze telefonic, “volubilă, voluntară şi un pic ofensivă” cu privire la un text pe care l-a scris pentru sugativa bugetară Tribuna. Problemele lui Groza, punctual:
1. Amica mea a îndrăznit să întrebe dacă va fi sau nu plătită;
2. Amica mea a îndrăznit să tacă “grăitor”;
3. Tânăra degeneraţie intră prea uşor pe “piaţă”;
4. Tânăra degeneraţie nu mai visează la glorie.
Câte frustrări în discursul homunculoidului cultural…
Primele două puncte din listă nu merită discutate. Ce se aşteaptă ilustrul culturnic? Maxim Danciu & co au reuşit să transforme un nume de referinţă al presei culturale ardelene într-o fiţuică anonimă, ai cărei clienţi fideli sunt haltele CFR (pentru conformitate, click aici). Se aştepta Claudiu ca cineva să-şi dorească din tot sufletul ca textul său să ajungă hârtie igienică într-o latrină feroviară? Într-adevăr, pentru o atare glorie, a cere bani e o abominaţie.
Să ne uităm puţin, însă, la ultimele două. E o situaţie simptomatică pentru o categorie anume de critici/cronicari a căror existenţă publică mai depinde doar de toleranţa mare a românului la incompetenţă şi laşitate. E vorba de culturnicul fără coaie, tributar linsului de funduri ilustre cu limba de lemn, prea laş să se opună curentului de opinie, oricare ar fi acesta, şi, cel mai important, dependent de finanţare de la buget, fără de care ar muri efectiv de foame.
Groza deplânge accesul prea uşor al tinerilor la tiparniţă. Pe vremea lui, << un student avea şanse aproape infime de a intra “pe piaţă”, necum să emită pretenţii financiare>>. Ce trist… Din fericire, nu mai e vremea lui. Încet, încet, tindem şi noi să ne îndreptăm spre o “piaţă” pe care fosilele incompetente şi anacronice nu mai pot împiedica tinerii talentaţi să se afirme.
E o luptă pentru supravieţuire. Acesta este motivul pentru care nervii lui Claudiu sunt “din ce în ce mai franjuri”. Simte că moare. Dacă publicul va pretinde competenţă în schimbul banului pe care îl dă de la buget, robinetul de la butoiul cu samagon se va cam închide…
Gloria! De ce nu mai tânjesc tinerii la glorie? Sentimentul înălţător de a-ţi vedea numele într-o revistă pentru prima dată… E simplu. Pentru că revista cu pricina nu mai înseamnă absolut nimic. Colega mea, probabil, nu ar fi pus problema daca ar fi fost vorba de Observatorul Cultural sau Dilema. E Tribuna, însă, o publicaţie hoit scrisă de oamenii hoit pe banii unor contribuabili cu mentalitate de hoit. E drept, pentru o revistă care se respectă, o întrebare de acest gen ar fi fost superfluă. O revistă care se respectă îşi plăteşte colaboratorii. Tribunei, printr-un text viu în marea de cadavre, i se face un serviciu. Un serviciu pentru care chupacabrele culturale ar trebui să se târască pe coate şi să facă plecăciuni, nu să sară să muşte.
