Despre sinucigaşi şi alte cestiuni grave

Sinucigaşii îmi sunt cele mai antipatice dihănii de pe faţa pământului. De la donshoarele palide care înghit distonocalm cu votcă (să mai tapeze sistemul de asigurări de un lavaj, nu de alta) până la samuraiul onorabil care-şi deversează inestetic maţele pe tatami, ba chiar până la balenele eşuate sau ipoteticii lui Tegmark (care sfâşie universul în două), nici unul nu a reuşit să-mi stârneasca măcar o dată o umbră de înţelegere, ca să nu zic compasiune. Untermenschen!

Cel mai recent sinucigaş peste care am dat, căutându-l cu acribie şi abnegaţie, recunosc, e poezia românească “postnouăzecistă”, tribulaţie de corazonuri tinere, candide şi, mai ales, online.

Mă puse necuratu’ să-i citesc, într-o cură de spălat şi scrobit propriul corazon, şifonat oareşcum în ultima vreme . Brrrrrr! Se sparie gândul, vorba cronicarului. Nu toţi sunt imbecili, evident. Există şi câteva rarisime exemple de fărâmiţe de talent, prozodic, dacă nu conceptual, dar, ca orice rarisimisme, se pierd dezamăgitor în melanjul sistemic de prost gust, sărăcie lexicală şi IQ aviar.

Mai există, oare, nevoia (şi aici mă întreb strict la nivelul publicurilor “neproducătoare”, care dau bani pe cărţi) de imagine poetică?  Mircea Petean, în dubla lui postură de poet şi editor, spune că poezia nu se vinde, se dă. Aşa să fi fost întotdeauna? Nu cred. Tinerii poeţi români se sinucid. Se sinucid scriind poezie, care poezie se sinucide şi ea, lăsându-se scrisă de tinerii poeţi români. Cum ziceam, se sparie gândul. Poate am luat-o eu razna. Daţi şi domniile voastre un google, sau intraţi pe poezie.ro, dacă aveţi curaj… mie, personal, fenomenul mi-a devenit completamente antipatic. Mais ou sont les Ginsbergs d’antan?…